Mă pregăteam să mă urc în trenul care nu venise încă. Aşa sunt eu, mă pregătesc mai din timp, aşa că m-am îndreptat spre magazinul învechit din gara mult prea tristă la plecare. Acolo privirea mea s-a oprit asupra a doi oameni, cu haine mai vechi, de o vârstă spre 60 de ani, care cumpăraseră o bere la 2 litri iar mai apoi o apă. Am putut să simt energia negativă pe care o emanau acei doi oameni atunci când se certau cu vânzătoarea şi încercau să îi explice că mai trebuie să primească doi lei rest. Nu judec pe nimeni, aşa că am început să observ limbajul trupului, hainele şi frustrarea lor interioară, mentalitatea care îi oprea să realizeze că s-au născut pe acest pământ să se bucure, nu să se certe, să trăiască abundent, nu să se chinuie.
Între timp trenul a venit, şi după ce am făcut câteva poze, pentru că în minte mi-a venit gândul să scriu următoarea postare:
M-am suit în tren şi am început să caut numărul scris pe spătarul scaunului din primul vagon al trenului care mă vă duce spre Bucureşti, oraşul meu de suflet, locul perfect pentru mine, locul de care m-am îndrăgostit nebuneşte şi unde m-aş întoarce indiferent unde aş pleca în lumea asta mare. L-am găsit. Mi-am aşezat bagajul şi am început să mă concentrez asupra melodiei din căşti. În mintea mea încă mă gândeam la cuplul trecut de 60 de ani din gară şi mă gândeam la energia negativă pe care o emanau, la frustrările pe care le aveau, la greutăţile prin care au trecut şi la nivelul de conştiinţă în care trăiau, fără să îi judec, pur şi simplu observându-i în mintea mea.
Apoi realitatea m-a lovit.
Aceşti oameni veneau spre mine şi nu era un vis. Aceşti oameni s-au aşezat fix în faţa mea, în locurile rămase libere, din mult prea înghesuitul compartiment de tren. I-am ajutat să îşi urce bagajele pentru că domnului îi lipsea o mână. I-am ajutat să citească şi să noteze un număr de telefon, pentru că nu vedeau ultima cifră, care era 8 şi nici nu aveau creion. Apoi i-am observat cum au deschis sticla de bere, au aşezat ziarul pe masa din faţa noastră şi au turnat dintr-o pungă mare seminţele, pe care le-au spart timp de aproximativ 2 ore.
Nu am fost deranjat pentru că eram mult prea prins de cartea pe care o citeam şi tot citind m-a lovit un gând, pe care l-am notat la finalul cărţii, cu creionul pe care-l aveam în mână. Am început să scriu, în timp ce trenul se mişca, mirosul de bere îmi inunda toate simţurile şi seminţele de pe masă dansau, unele rămase doar în forma lor de coajă, altele, mai norocoase, în forma lor iniţială, prăjite şi sărate. Notasem următoarea frază, pe care mai apoi am transformat-o în acest articol:
„Poţi să depăşeşti locul şi condiţiile în care te-ai născut.”
Adevărul este că…
Nu trebuie să rămâi la acelaşi nivel şi în acelaşi loc. Locul în care te-ai născut, salariul părinţilor tăi, pâinea pe care nu o ai pe masă, curentul oprit, wc-ul improvizat din chirpici din mijlocul curţii, hainele cu găuri în ele, pantofii pe care tu şi fratele tăi îi împărţiţi, privirea superioară şi critică a oamenilor îmbrăcaţi frumos care trec pe lângă tine, în timp ce desculţ cari găleata cu apă rece din fântână pentru a te spăla, acei 2 lei pe care îi ai în buzunar şi nu ştii cum poţi să-ţi hrăneşti familia cu ei. Nu trebuie să fie o scuză care să te oprească, aceste lucruri pot să fie combustibilul care să-ţi alimenteze foamea pentru o viaţă mai bună. O viaţă mai bună pentru tine cât şi pentru familia ta.
Faptul că te-ai născut acolo, nu înseamnă că nu poţi să ajungi sus. Faptul că părinţii tăi nu ştiu să citească, asta nu înseamnă că nu poţi ajunge cel mai mare poet, pictor, cântăreţ de vioară, fotbalist, tenisman sau scriitor din lume. Faptul că ani de zile ai mers cu pantalonii rupţi chiar, când acest trend nu era valabil, nu înseamnă că nu poţi ajunge cel mai mare desinger de modă. Faptul că violenţa în familie era la ordinea zilei la tine în casă nu înseamnă că nu poţi ajunge cel mai mare psiholog din lume, călcând pe urmele lui Freud, William James sau Jung. Faptul că toată familia ta se uită la televizor nu înseamnă că nu poţi ajunge un scriitor mai mare şi mai râvnit decât Marquez, Hemingway sau Thoureau şi cărţile tale să se vândă în milioane de exemplare şi să primeşti premii pentru impactul pe care îl au scrierile tale asupra oamenilor. Faptul că părinţii tăi au încetat să mai trăiască pentru că nu au mai avut bani de medicaţie şi pentru că sistemul sanitar din România nu le-a oferit nimic, atunci asta nu înseamnă că nu poţi ajunge un al doilea Odobleja, Haţeganu, Stolici sau Aslan. Faptul că singura piesă de tehnologie din casa ta a fost un televizor găsit într-un gunoi, pe care l-ai reparat şi l-ai făcut să meargă, fie şi cu purici, nu înseamnă că nu poţi ajunge un Steve Jobs, Gates sau Dell.
Tu te defineşti!
Condiţia în care te-ai născut nu te defineşte, tu te defineşti. Prin acţiunile tale zilnice alegi ceea ce ajungi în viitor. Prin deciziile pe care le iei acum, alegi să fii sau să nu fii un om remarcabil în viitor. Prin fiecare “nu” sau “da” pe care-l spui te transformi în altcineva.
Fiecare clipă şi moment este o ocazie unică în care poţi să ajungi exact ceea ce vrei să ajungi. În anul în care trăim acum nu există motive pentru care să nu faci ceea ce iubeşti, pentru care să nu înveţi toată ziua, pentru care să nu te lupţi din greu şi să ajungi acolo unde nici familia ta, nici vecinii tăi, nici toţi locuitorii statului din care eşti nu ar fi crezut vreodată că poţi ajunge.
Probabil sunt nebun, probabil sunt dement, probabil sunt sărit de pe fix, pentru că eu chiar cred că pot să schimb lumea, indiferent de condiţia şi locul în care m-am născut şi cred că şi tu poţi face la fel, pentru că nu sunt special sau favorizat în comparaţie cu tine. Poţi dacă nu foloseşti aceste lucruri drept scuze care să te oprească din drumul tău ci le foloseşti drept combustibil care să ardă atunci când apeşi zilnic, oră de oră, minut de minut, cu o disciplină de fier şi o perseverenţă de invidiat, pedala de acceleraţie, propulsându-te cu viteză maximă spre visul tău.
Pentru că într-un final, oamenii atât de nebuni, demenţi, săriţi de pe fix, visători, ridicoli, inconştienţi, care cred că pot schimba lumea… sunt de fapt cei care o schimbă.
Mesajul meu este simplu…
…şi poate fi văzut dacă-mi priveşti viaţa cu atenţie: crezi în tine atunci când toţi te pun la pământ prin vorbe. Ridică-te şi lucrează zi de zi la visul tău. Astfel, într-o zi, vei ajunge mult peste ceea ce ţi-ai propus, pentru că mintea ta nu poate să conceapă cât de genial, inteligent şi talentat eşti de fapt.
Scuzele sunt pentru oamenii mediocri, pentru cei care consideră că viaţa este o sumă de lucruri care se întâmplă, lucruri cărora trebuie neapărat să te supui, să taci din gură şi să pleci capul. Acţiunea este pentru oamenii cu adevărat remarcabili, acei nebuni săriţi de pe fix care ştiu că într-o zi o să facă un lucru atât de măreţ încât o să schimbe lumea.
Dacă şi tu crezi în tine cel puţin atât de mult pe cât eu cred în tine, atunci alătură-te mesajului şi scopului acestui simplu blog şi împreună hai să formăm cel mai frumos trib al oamenilor cu adevărat remarcabili.
Cu multă iubire,
Cristi F. ştefan
