De când m-am mutat în noul meu apartament și am început să-mi amenajez casa, care deși nu este în forma sa completă pentru că mai lipsesc anumite accesorii pe care mi le doresc, dar niciodată n-am considerat că este eficient să pierd 2-3 zile să le caut, așa că am semi-renunțat, sau procrastinat, au trecut pe la mine mulți oameni, invitați și neinvitați.
Primele persoane care au trecut prin noul meu apartament au fost zugravii, oamenii care m-au ajutat cu țevile, electricianul și toți, dar absolut toți, observând că mi-am mobilat sufrageria, dar am uitat un element esențial, fără de care, ca om, în România, nu te poți considera în viață.
Despre acel element esențial vreau să-ți povestesc astăzi și bineînțeles, să-ți spun, care este acela, dar printr-o poveste, pentru că de, ne plac poveștile, fie că recunoaștem sau nu. (Viața în sine este o poveste, frumoasă sau urâtă depinde cum o scrii.)
„Cristi, dar tu când îți iei televizor?”
Rând pe rând, fiecare dintre persoanele de mai sus, care mi-au intrat în apartament, m-au întrebat același lucru, sub o altă formă.
– Cristi, dar tu când îți iei televizor?
– Lasă, că le iei pe rând, mai ai de luat televizor.
– Un televizor îți trebuie aici, să te uiți la el, când vii de la muncă.
– Îți las cablul ăsta de TV aici, ieși din perete, pentru atunci când o să-ți iei televizor?
– Dar când îți faci abonament la televizor, i-ați de la digi, rds, că aștia sunt cei mai buni. Au multe posturi.
Și tot așa. Povestea s-a repetat și răspunsul meu a fost tot timpul asemănător, în esență fiind același: „Da, da. O să-mi iau. Le iau și eu pe rând.”
Acum hai să-ți spun un secret.
Nu o să-mi iau niciodată televizor.
Și niciodată este mult timp.
Și nu, nu pentru că sunt vreun boem, elitist, care duce o viață așa perfectă și tot timpul scrie, fiind inspirat de diverse muze, cu muzica pe vinil ce cântă în background, iar hobbyurile mele sunt contemplatul naturii, cititul de cărți și scrisul în chiloți, de pe un laptop care costă cât o mașină.
Ci pentru că, nu am atât de mult timp în viața mea încât să-l folosesc pentru a mă uita la televizor.
Dorm vreo 8-9 ore. Pentru că îmi place să dorm. Îmi iubesc patul și am o relație specială cu acesta, iar pernele sunt ultimele obiecte pe care le strâng în brațe înaine să adorm și sunt recunoscător în fiecare noapte pentru acestea.
Mănânc vreo 2-3 ore. Pentru că-mi place să mănânc. Și-mi place să gătesc. Cam mult spus gătesc, la câte ore am în bucătărie, însă atunci când îți faci singur mâncarea și nu te duci la restaurant, îți consumă ceva timp.
Uneori pierd 2 ore în trafic, pentru că am prieteni care nu înțeleg că dacă ai mașină, în București, ești 90% blocat în trafic și 10% te miști. Viteza medie cu care mașina mea merge este 12 km la oră, uneori 18 km, când e mai liber. Bucureștiul este un oraș, de fapt, o chestie, un fel de frenezie, nebunie, ceva cu susul în jos, când vine vorba de trafic. Trafic găsești la orice oră. Nu există ore pe ceas în care traficul din București să nu existe. Oricine, oricând, are ceva de făcut cu mașina.
Așa că-mi mai rămâne puțin timp să fac lucrurile cu adevărat importante.
Dacă m-aș uita și la televizor, n-aș mai avea probabil timp să fac nimic altceva decât lucrurile de mai sus și atât.
Adică aș exista. Precum o frunză. Care nu face nimic.
Și deși sună zen, ceva din interiorul meu îmi spune că nu sunt doar o simplă frunză. Nu e ok să vegetez. Nu e ok să nu fac ceva măreț cu viața mea. Nu e ok să nu fac o mare îndoitură în univers (dent in the universe, cum zicea Steve Jobs).
Și fac. Fac zi de zi, lucruri importante. Scriu, gândesc, citesc, mă plimb și da, de asta nu o să-mi iau niciodată televizor.
Nu pentru că îmi place să fac parte din clubul oamenilor boemi care n-au televizor și citesc pe Tolstoi și se duce la expoziții de artă, semi boeme, cu un aer hipster, într-un apartament din centrul orașului, la etajul 7, plin de oameni și cu 8 tablouri și 100 de oameni fancy.
Așa că, data următoare, când te întreabă cineva de ce n-ai televizor, părerea mea e să-i spui nu pentru că ești într-un fel sau altul, sau contra curentului, sau că vrei mai mult de la viață, ci să-i spui că o să-ți iei, dar nu ai bani acum.
O să te iubească mai mult acei oameni. O să simtă compasiunea. O să fie prietenii tăi.
O să privească puțin cu milă spre tine, pentru că, într-o zi, își doresc în sinea lor, să fii și tu ca ei.
Un om, normal (de la normalitate vine normal) care să facă lucruri banale, să aibă o sufragerie plictisitoare și cu un televizor, la care să se uite când vine „dă la muncă, pă brânci, prin mijlocul de transport în comun luxos al orașului București.”
Gata. Mă duc să mă uit la televizorul pe care nu-l am și să mă prefac că mă gândesc la lucruri importante, care au potențialul de a schimba lumea… sau ceva de genu’ ăsta. Gen.
Cristi (cel care nu are televizor pentru că e hipster) F. Ștefan
