Am să-ți spun o poveste despre ceea ce înseamnă să fii sus și ceea ce înseamnă să fii jos.
Și cum poti face, dacă treci printr-o dezamăgire, să treci mult mai ușor.
Și despre un concept numit efectul de hysteresis.
Actul 1. Sus
Povestea începe cu momentul de start. Toți am fost acolo, toți am început cel puțin o dată în viața noastră ceva nou.
Acel moment de start are un gust pur, simplu și încurajator. Entuziasmul ne propulsează spre scopul nostru și începem să urcăm cu pași ușori dar siguri spre vârf.
Apoi intervine perioada de urcare. De hustle. De grind. De disciplină și perseverență. De nopți în care poate n-am dormit și ne-am răscolit. De mult prea multe căni de cafea sau de ceai, ca să ne țină în priză.
Și după tot acest grind și hustle, simțim că nu urcăm deloc.
Acela se numește efectul de platou. Face parte din curba de învățare. Este ceva normal.
Curba de învățare ne arată că înițial, până când ajungem să vedem ceva rezultate cu noul nostru proiect, este nevoie să urcăm pe o pantă care duce spre mai bine, spre vârf, doar că este puțin mai lungă și nu ne duce direct, precum o telecabină. Este mai mult un drum prin pădure, cu suișuri și coborâșuri.
Însă, derulând câteva luni, ani sau sute de ore investite, ajungem să simțim aerul tare.
Și ne dăm seama că suntem sus. Că am ajuns în vârf. Nu în cel mai înalt vârf, însă într-un vârf important al existenței noastre.
Privim peste toți.
Ne simțim puternici.
Șimțim că putem schimba și modifica tot. Că putem influența. Că putem face de la zero orice.
Ne simțim puțin Dumnezei. Mulți numesc acea stare God Mode.
Dar…
Actul 2. Jos
Dar, momentul în care suntem sus și simțim aerul tare începem să devenim mai încrezători în noi, în modul negativ.
Începem să credem că le știm pe toate.
Începem să nu mai ascultăm.
Începem să nu ne mai pese.
Începem să nu mai facem ceea ce am făcut pentru a ajunge în vârf.
Cumva, parcă am uitat tot ceea ce am făcut pentru a ajunge în acel moment.
Și momentul în care credem că le știm pe toate, că suntem cei mai buni, că nu mai avem nevoie de prieteni și de nimic și că putem orice, fără prea mare efort, este un moment pe cât de frumos, pe atât de periculos.
Pe atât de periculos.
Încât simțim cum muntele de sub picioarele noastre se prăbușește.
Viața tocmai ne va învăța o lecție prețioasă. Cum se simte să cazi de la înălțime.
Și pe măsură ce muntele de sub tălpile noastre se transformă într-un nisip mișcător simțim cum începem să cădem, să ne cufundăm.
Și odată cu noi și succesul nostru se afundă.
Și tot ceea ce credem că știam se așează sub semnul întrebării.
Începem să cădem.
Și ajungem jos.
Ajungem în același punct din care am plecat. Și tot ceea ce ne rămân sunt aminitirile.
Amintirile.. ne chinuiesc. Amintirile ne răscolesc. Sau cum era cântecul.
Actul 3. Efectul de Hysteresis
Și după ce am căzut ne ridicăm, pentru că e singurul lucru ce ne rămâne de făcut.
Ce ne salvează demnitatea.
Ne ștergem praful de pe noi și începem de la zero.
Cu smerenie ne suflecăm mânecile și ne punem la treabă. Muncim ca sclavii pentru visul nostru și ne promitem că atunci când vom ajunge în vârf ne vom comporta diferit.
Iar pe măsură ce muncim începem să vedem anumite rezultate, inevitabil.
Mult mai mici. Pentru că le comparăm cu ceea ce a fost. Însă importante.
Și cumva, aceste rezultate în realitate sunt relative. Privitorul decide valoarea lor. Pe noi nu ne satisfac.
Cât de mult înseamnă pentru tine 1000 de lei, în momentul în care câștigai 60.000 de lei lunar.
Fun coupons. Ceva bănuți. Care nu te mai satisfac.
Pentru că ai simțit acel high, urmat de cel mai groaznic și de impact low.
Și aici își bagă coada efectul de hysteresis.
Ne legăm fericirea și o comparăm constant cu rezultatele pe care le-am avut în trecut. Pușca și cureaua lată pe care o aveam o dată acum face orice rezultat să nu strălucească atât de tare.
10.000 lei < 50.000 lei
100 euro < 500 euro
Dacia < BMW
Hostel < Hotel 5 Stele
Bulgaria < Tenerife
Omletă < Ou poșat.
Și ne pricepem foarte bine la a compara. Comparăm acum, cu ceea ce a fost. Comparăm low-ul cu high-ul. Și dacă low-ul nu atinge high-ul, tot low rămâne.
Ne face să ne simțim de nimic.
Ne face să credem că pedalăm o bicicletă fără lanț.
Ne face să ne minimizăm rezultatele.
Ne face nefericiți.
Până când realizăm și ne oprim din a face asta. Și realizăm că fiecare moment este, a fost sau a fi.
Și ceea ce a fost, nu mai poate fi schimbat.
Și ceea ce este acum, nu are vreo legătură cu ceea ce a fost, ci doar este.
Rezulatele pe care le avem acum, nu au legătura cu cele din trecut, nu pot fi comparate. Fac parte din ere diferite.
Nu au factor de comparație.
Și renunțând la comparație începem să renaștem. Începem să iubim fiecare 100 lei, 100 euro, fiecare cent, fiecare ban.
Pentru că fiecare metru, fiecare milă, fiecare bornă, are importanța ei.
Deși simțim un deja-vu.
Actul 4. Epilog
Uneori în viață, din când în când, simt că e bine să tragem linie. Să luăm plus cu plus, minus cu minus și să punem un egal.
Și după acel egal să observăm dacă am ieșit pe plus sau pe minus.
Dacă am pierdut sau am câștigat.
Dacă am câștigat sau am învățat.
Și în povestea noastră despre vârfuri și nisipuri mișcătoare, despre hysteresis și renaștere, înțelegem că există un motiv.
Un scop. Și o lecție.
Și lecția poate fi că…
Nu e bine ca atunci când ajungi sus să devii arogant și să uiți atitudinea pe care o aveai când ai plecat la drum.
Nu e bine să renunți la tot, pentru bani.
E bine să mai cazi uneori în viața. Poate doar prin durere poți învăța cu adevărat cum să devii mai puternic. Poate doar prin lovituri, pielea ta învață cum să fie mai tare. Poate doar prin momente grele, înveți cum să devii mare.
Sau poate că totul așa e.
Că viața așa e.
Că sunt mai multe condimente ce chef-ul de sus, sau de unde se ascunde în umbră, le pune în farfurie.
Poate puțin chilli, după mult sweet, este fix ceea ce ne trebuie.
Sau poate că o combinație de arome și gusturi, ajunge să ne ofere cea mai frumoasă viața pe care o putem avea.
Poate că viața nu este doar despre dulce, dulce, dulce, pentru că ne-am sătura la un moment dat.
Poate că este despre un sus și un jos din care rezultă un echilibru.
Sau doar un simplu semn de întrebare.
Cu drag,
Cristi F. Stefan
PS: Știu că poate am fost prea poetic în ceea ce am scris, dar pentru cine n-a înțeles limbajul abstract și poate dificil în care m-am exprimat am vrut să zic că atunci când ești sus, crezi că le știi pe toate. Apoi cazi. Și te ridici. Și te scuturi. Și începi să urci iar. Și când urci, realizezi că rezultatele nu te mai mulțumesc, pentru că ai mai trecut o dată prin ele și pentru că erai la vârf. Și acolo apare efectul ăsta de hysteresis. Și te simți trist. Apoi realizezi că poate viața e despre un masterchef nebun, adică Dumnezeu, care-ți pune în ciorbă tot felul de condimente, fix când îți e lumea mai dragă, ca să nu ți se urce la cap. Și poate ăsta-i cel mai mare dar pe care-l poți primi. Cam atât, pe scurt, am vrut să zic.
