O poveste despre sus si jos. Efectul de Hysteresis

pexels-photo-25109-large

Am să-ți spun o poveste despre ceea ce înseamnă să fii sus și ceea ce înseamnă să fii jos.

Și cum poti face, dacă treci printr-o dezamăgire, să treci mult mai ușor.

Și despre un concept numit efectul de hysteresis.

Actul 1. Sus

Povestea începe cu momentul de start. Toți am fost acolo, toți am început cel puțin o dată în viața noastră ceva nou.

Acel moment de start are un gust pur, simplu și încurajator. Entuziasmul ne propulsează spre scopul nostru și începem să urcăm cu pași ușori dar siguri spre vârf.

Apoi intervine perioada de urcare. De hustle. De grind. De disciplină și perseverență. De nopți în care poate n-am dormit și ne-am răscolit. De mult prea multe căni de cafea sau de ceai, ca să ne țină în priză.

Și după tot acest grind și hustle, simțim că nu urcăm deloc.

Acela se numește efectul de platou. Face parte din curba de învățare. Este ceva normal.

Curba de învățare ne arată că înițial, până când ajungem să vedem ceva rezultate cu noul nostru proiect, este nevoie să urcăm pe o pantă care duce spre mai bine, spre vârf, doar că este puțin mai lungă și nu ne duce direct, precum o telecabină. Este mai mult un drum prin pădure, cu suișuri și coborâșuri.

Însă, derulând câteva luni, ani sau sute de ore investite, ajungem să simțim aerul tare.

Și ne dăm seama că suntem sus. Că am ajuns în vârf. Nu în cel mai înalt vârf, însă într-un vârf important al existenței noastre.

Privim peste toți.

Ne simțim puternici.

Șimțim că putem schimba și modifica tot. Că putem influența. Că putem face de la zero orice.

Ne simțim puțin Dumnezei. Mulți numesc acea stare God Mode.

Dar…

Actul 2. Jos

Dar, momentul în care suntem sus și simțim aerul tare începem să devenim mai încrezători în noi, în modul negativ.

Începem să credem că le știm pe toate.

Începem să nu mai ascultăm.

Începem să nu ne mai pese.

Începem să nu mai facem ceea ce am făcut pentru a ajunge în vârf.

Cumva, parcă am uitat tot ceea ce am făcut pentru a ajunge în acel moment.

Și momentul în care credem că le știm pe toate, că suntem cei mai buni, că nu mai avem nevoie de prieteni și de nimic și că putem orice, fără prea mare efort, este un moment pe cât de frumos, pe atât de periculos.

Pe atât de periculos.

Încât simțim cum muntele de sub picioarele noastre se prăbușește.

Viața tocmai ne va învăța o lecție prețioasă. Cum se simte să cazi de la înălțime.

Și pe măsură ce muntele de sub tălpile noastre se transformă într-un nisip mișcător simțim cum începem să cădem, să ne cufundăm.

Și odată cu noi și succesul nostru se afundă.

Și tot ceea ce credem că știam se așează sub semnul întrebării.

Începem să cădem.

Și ajungem jos.

Ajungem în același punct din care am plecat. Și tot ceea ce ne rămân sunt aminitirile.

Amintirile.. ne chinuiesc. Amintirile ne răscolesc. Sau cum era cântecul.

Actul 3. Efectul de Hysteresis

Și după ce am căzut ne ridicăm, pentru că e singurul lucru ce ne rămâne de făcut.

Ce ne salvează demnitatea.

Ne ștergem praful de pe noi și începem de la zero.

Cu smerenie ne suflecăm mânecile și ne punem la treabă. Muncim ca sclavii pentru visul nostru și ne promitem că atunci când vom ajunge în vârf ne vom comporta diferit.

Iar pe măsură ce muncim începem să vedem anumite rezultate, inevitabil.

Mult mai mici. Pentru că le comparăm cu ceea ce a fost. Însă importante.

Și cumva, aceste rezultate în realitate sunt relative. Privitorul decide valoarea lor. Pe noi nu ne satisfac.

Cât de mult înseamnă pentru tine 1000 de lei, în momentul în care câștigai 60.000 de lei lunar.

Fun coupons. Ceva bănuți. Care nu te mai satisfac.

Pentru că ai simțit acel high, urmat de cel mai groaznic și de impact low.

Și aici își bagă coada efectul de hysteresis.

Ne legăm fericirea și o comparăm constant cu rezultatele pe care le-am avut în trecut. Pușca și cureaua lată pe care o aveam o dată acum face orice rezultat să nu strălucească atât de tare.

10.000 lei < 50.000 lei
100 euro < 500 euro
Dacia < BMW
Hostel < Hotel 5 Stele
Bulgaria < Tenerife
Omletă < Ou poșat.

Și ne pricepem foarte bine la a compara. Comparăm acum, cu ceea ce a fost. Comparăm low-ul cu high-ul. Și dacă low-ul nu atinge high-ul, tot low rămâne.

Ne face să ne simțim de nimic.

Ne face să credem că pedalăm o bicicletă fără lanț.

Ne face să ne minimizăm rezultatele.

Ne face nefericiți.

Până când realizăm și ne oprim din a face asta. Și realizăm că fiecare moment este, a fost sau a fi.

Și ceea ce a fost, nu mai poate fi schimbat.

Și ceea ce este acum, nu are vreo legătură cu ceea ce a fost, ci doar este.

Rezulatele pe care le avem acum, nu au legătura cu cele din trecut, nu pot fi comparate. Fac parte din ere diferite.

Nu au factor de comparație.

Și renunțând la comparație începem să renaștem. Începem să iubim fiecare 100 lei, 100 euro, fiecare cent, fiecare ban.

Pentru că fiecare metru, fiecare milă, fiecare bornă, are importanța ei.

Deși simțim un deja-vu.

Actul 4. Epilog

Uneori în viață, din când în când, simt că e bine să tragem linie. Să luăm plus cu plus, minus cu minus și să punem un egal.

Și după acel egal să observăm dacă am ieșit pe plus sau pe minus.

Dacă am pierdut sau am câștigat.

Dacă am câștigat sau am învățat.

Și în povestea noastră despre vârfuri și nisipuri mișcătoare, despre hysteresis și renaștere, înțelegem că există un motiv.

Un scop. Și o lecție.

Și lecția poate fi că…

Nu e bine ca atunci când ajungi sus să devii arogant și să uiți atitudinea pe care o aveai când ai plecat la drum.

Nu e bine să renunți la tot, pentru bani.

E bine să mai cazi uneori în viața. Poate doar prin durere poți învăța cu adevărat cum să devii mai puternic. Poate doar prin lovituri, pielea ta învață cum să fie mai tare. Poate doar prin momente grele, înveți cum să devii mare.

Sau poate că totul așa e.

Că viața așa e.

Că sunt mai multe condimente ce chef-ul de sus, sau de unde se ascunde în umbră, le pune în farfurie.

Poate puțin chilli, după mult sweet, este fix ceea ce ne trebuie.

Sau poate că o combinație de arome și gusturi, ajunge să ne ofere cea mai frumoasă viața pe care o putem avea.

Poate că viața nu este doar despre dulce, dulce, dulce, pentru că ne-am sătura la un moment dat.

Poate că este despre un sus și un jos din care rezultă un echilibru.

Sau doar un simplu semn de întrebare.

Cu drag,
Cristi F. Stefan

PS: Știu că poate am fost prea poetic în ceea ce am scris, dar pentru cine n-a înțeles limbajul abstract și poate dificil în care m-am exprimat am vrut să zic că atunci când ești sus, crezi că le știi pe toate. Apoi cazi. Și te ridici. Și te scuturi. Și începi să urci iar. Și când urci, realizezi că rezultatele nu te mai mulțumesc, pentru că ai mai trecut o dată prin ele și pentru că erai la vârf. Și acolo apare efectul ăsta de hysteresis. Și te simți trist. Apoi realizezi că poate viața e despre un masterchef nebun, adică Dumnezeu, care-ți pune în ciorbă tot felul de condimente, fix când îți e lumea mai dragă, ca să nu ți se urce la cap. Și poate ăsta-i cel mai mare dar pe care-l poți primi. Cam atât, pe scurt, am vrut să zic.

 

Cum sa ai o viata perfecta?

pexels-photo-137593-large

Probabil dacă te uiți pe Facebook o să vezi tot felul de vieți perfecte. De la oameni care o țin numai într-o vacanță, la oameni care călătoresc în toată lumea până la oameni care se plimbă cu mașini scumpe și mănâncă în locuri de vis.

Și uitându-te așa, la viața perfectă a altor oameni, începi să-ți dai seama că viața ta e chiar nașpa.

Și vrei cumva să faci să ai și tu o viață perfectă.

Continue reading

5 Metode Prin Care Poti Sa Intelegi Mai Bine Oamenii Cu Care Relationezi

Startup Stock Photos

Vreau să-ți scriu astăzi despre o greșeală pe care încă o mai fac atunci când vine vorba de relațiile interumane și cum am reușit totuși să o observ și să mă opresc din a o mai face. Nu-mi iese tot timpul, însă viața este un proces.

Încep cu o poveste.

În proiectele pe care le desfășor (Doisprezece, Relații Remarcabile) am o echipă de oameni frumoși și inteligenți, care mă ajută să le administrez, să le organizez și să fac totul să meargă foarte bine. Au venit și au plecat ceva oameni, însă așa este viață. Omul care mă ajută momentan, este un om foarte diferit de mine, la polul opus. Eu sunt genul care face totul foarte repede, acționează instant, nu stă pe gânduri 3 zile, ci în 3 zile are gata un workshop, trailer video, o idee de video viral pusă în practică și 5 articole scrise. Sunt un om de acțiune, de multe ori mult prea grăbit, care nu stă, ci face. Însă omul care mă ajută, să-i spunem pe nume pentru că nu se va supăra, Bogdan, este total diferit.

Inițial am avut impresia că are ceva cu mine și că nu vrea să mă ajute, că vrea să tragă de timp, să chiulească, să facă totul cât mai încet posibil doar pentru a mă enerva.

Apoi am realizat că de fapt… acesta este stilul lui. Nu zic că este bun sau rău, ci pur și simplu este. Este un stil diferit de acțiune, un stil așa cum i-am spus eu în glumă, deși foarte nervos că nu face la timp ceea ce îi spun, ca la Paris, cu un croissant și o cafea, relaxare, apoi 10 minute de muncă, apoi alte 8 ore de relaxare.

Încerc să-l înțeleg, de multe ori îmi iese, de multe ori îmi ies din pepeni.

Dar astăzi vreau să-ți prezint 5 metode prin care reușesc să mă stăpânesc atunci când vine vorba de relațiile pe care le am cu oamenii total diferiți de mine. Îți scriu aceste idei pentru că și tu s-ar putea să întâlnești parteneri, prieteni, șefi, colaboratori, total diferiți de modul în care tu acționezi și să crezi că au ceva cu tine, că te privesc de sus și că îți fac în ciudă, doar pentru a te vedea nervos.

După mai multe luni de confuzie, nervi, mesaje trimise, întrebări puse, provocarea pe care o am încă legat de acest domeniu și stresul pe care-l resimt, începe să scadă în intensitate, folosind aceste 5 idei:

1. Oamenii nu fac ceva pentru că vor să-ți facă ție rău, ci pentru că ei își vor binele.

Sâmbăta trecută i-am dat mesaj lui Bogdan, pe Facebook. Nu mi-a răspuns nici după vreo 24 de ore. I-am dat apoi un sms. Nu mi-a răspuns. I-am mai dat un sms. Nu mi-a răspuns. După alte 8 ore, l-am sunat. Nu mi-a răspuns. După alte 6 ore, am început să mă sperii, m-am gândit că a pățit ceva nasol. Așa că l-am mai sunat o dată.

Mi-a răspuns, cu un calm absolut, de la care toți budiștii zen au carnețele de notițe de învățat: “Salut Cristi, ce faci?”

De parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Mi-a spus că a avut telefonul pe silențios (48 de ore) și că s-a relaxat, fiind sâmbătă. În sinea mea mi-am spus “că nu prea mai are cum să se relaxeze mai mult de atât, dar văd că totuși o face”.

Ce vreau să spun cu această poveste este că oamenii acționează cum vor ei pentru motivul că își vor binele. Bogdan, cel mai probabil, a fost stresat după o săptămână de muncă, școală și task-uri primite de la mine, apoi a ales o zi să se relaxeze. Eu m-am speriat pentru că nu am mai dat de el, am crezut că a pățit ceva, dar până la urmă am realizat, a milioana oară, că acesta este stilul său: DIFERIT de al meu. Total diferit.

2. Oamenii au stilul lor, de foarte multe ori total diferit de al tău.

Țin minte momentul în care l-am rugat pe Bogdan să-mi ofere o descriere la o poză. S-a întâmplat acum 3 săptămâni, știu exact cum mi-a spus: “Da, super, o fac chiar acum!” Ce crezi că s-a întâmplat? Nici acum nu am primit descrierea.

Cel mai probabil a uitat, sau încă lucrează la ea, în acest caz o să iasă o operă de artă, două propoziții perfecte, care vor intra în istoria omenirii.

Dar cel mai probabil a amânat atât de mult încât într-o zi a realizat că mai bine amână de tot, pentru că acesta este stilul lui caracteristic, diferit de al meu, care este să acționez instant și când spun că fac ceva, chiar fac în secunda respectivă, nu peste 3 ani de zile.

Ce vreau să spun este că oamenii au de multe ori un stil de acțiune diferit de al tău, nu au ceva cu tine, nu te ignoră, nu te iau peste picior, ci doar sunt diferiți.

3. Oamenii nu sunt perfecți, toți ne confruntăm cu probleme.

Într-o zi mi-am cerut scuze în fața lui Bogdan, pentru că îl grăbesc, deși setările sale de bază sunt calmul, liniștea, mersul încet, dar sigur.

El mi-a spus că de fapt îmi mulțumește că-l mai grăbesc și că mă enervez, pentru că așa realizează că uneori lucrurile se pot face mai repede și bine, adică la timp. Mi-a recunoscut că se confruntă cu această problemă și mi-a mulțumit.

În acel moment am realizat că de fapt, eu îl priveam ca pe un om perfect, care poate să execute totul instant și să o facă într-un mod magistral. Însă, ce crezi? Suntem oameni, și nu suntem perfecți. Toți avem probleme cu care ne confruntăm.

Ideea este clară: nu îi judeca pe ceilalți, ci pune-te în locul lor, vei observa că se confruntă cu probleme, așa cum și tu te confrunți și vei afla că nu sunt perfecți, așa cum nici tu nu ești, ci pur și simplu sunt. Greșelile, defectele, lipsurile lor, devin propria semnătura și îi definesc, îi fac unici și deosebiți.

4. Scenariile pe care tu le faci în mintea ta nu au legătură de foarte multe ori cu realitatea.

Ai fost vreodată în situația următoare: ai contactat pe cineva, ai vorbit la telefon 5 minute, după care ți-a închis brusc. Nu ai înțeles, ai crezut că ți-a închis telefonul în nas și că are ceva personal cu tine.

Doar că, peste câteva ore ai aflat că de fapt bateria s-a terminat.

În momentul acela te-ai simțit destul de prost, pentru că ai făcut o greșeală, însă ar fi fost indicat să te fi simțit destul de inteligent, pentru că ai fost destul de deștept să greșești și să iei lecția de acolo.

Lecția din această greșeală pe care și eu am făcut-o de multe ori este următoarea: de multe ori ne facem în mintea multe scenarii, care nu au legătură cu ceea ce se întâmplă în realitate. Facem asta din ego, pentru că avem impresia că ceilalți au ceva cu noi, dar ei de fapt își vor binele lor, nu răul nostru.

5. Problema cu așteptările este că ele există, dacă n-ar exista am fi fericiți tot timpul, cu orice rezultate.

Recunosc. Am așteptări (poate) mult prea mari de la Bogdan. Pentru că văd în el un om inteligent, cu potențial, doar că nu realizează cât de multe lucruri poate face dacă se mișcă mai repede.

În același timp realizez că problemele prin care a trecut, l-au făcut poate mai calm și liniștit, realizând că tot ceea ce contează este momentul prezent, nu ceea ce îl rog eu să facă.

Așteptările mele sunt uriașe. Vreau calitate, vreau să mulțumesc oamenii care se înscriu la programul Doisprezece, vreau să trimit totul la timp, și prin agitația asta pe care o construiesc în interiorul meu, chiar reușesc să pun puține paie încinse sub Bogdan și el din când în când să o ia la fuga cu comenzile, cu mailurile, bineînțeles, în stilul său caracteristic, FOARTE RELAXAT.

Problema cu așteptările este că dacă ne facem așteptări despre un eveniment riscăm să fim dezamăgiți.

Concluzia

Concluzia este una simplă și frumoasă: dacă nu aș fi trecut prin stresul, nervii, (da, mă enervez destul de repede și sunt cam impulsiv) supărarea, momentele de panică în care după 48 de ore nu răspundea la telefon, nu aș fi scris acest articol și poate tu nu ai fi primit valoare pe acest subiect destul de delicat: relațiile interumane.

Așa că vreau să îi mulțumesc lui Bogdan pentru ceea ce este, pentru relaxarea sa ieșită din comun, pentru liniștea cu care își trăiește viața, pentru calmul său când vede de la mine 3 apeluri și 5 mesaje, după două zile și ridică telefonul și-mi spune: “Salut, ce faci?” de parcă timpul ar fi stat în loc și nimic nu s-ar fi întâmplat.

Iar în momentele în care mă enervez și exagerez, îmi cer scuze, sunt și eu om și greșesc, mă zbat tot timpul, aplicând ideile de mai sus, să devin unul mai bun, mai înțelegător și mai puțin impulsiv.

Sper că ideile de aici te vor ajuta. Acestea sunt extrase din viața mea, din ceea ce am învățat eu și ceea ce urmează să mai învăț. Sper că amandoi, peste ani de zile, să citim acest articol și să realizăm cât de mult am crescut din punct de vedere emoțional.

Sunt curios care este părerea ta despre ceea ce am scris aici. Contribuie printr-un comentariu! Mulțumesc frumos!

Cu drag,

Cristi F. Ștefan